ISOP Logo

Decizie importantă a Curții Europene de Justiție în materia procedurilor de insolvență transfrontaliere, pronunțată în Cauza 212/2015, ENEFI (Ungaria) v DGRFP Brașov

Curtea de Justiție a Uniunii Europene (”CJUE”) a emis o decizie remarcabilă în Cauza ENEFI Energiahatékonysági Nyrt v Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov (DGRFP) C-212/15, din 9 noiembrie 2016, stabilind faptul că legislația internă care reglementează respingerea unei cereri într-o procedură de insolvență se aplică și creditorilor din alt stat (străini), în aplicarea Art. 4 din Regulamentul Comisiei Europene nr 1346/2000 privitor la procedurile de insolvență. 
Mai mult, Curtea notează că scopul prevăzut de legiuitor, în procedura reorganizării judiciare, respectiv continuarea activității debitorului (viabil, dar aflat în dificultate) nu poate fi atins fără restructurarea pasivului. De asemenea, în protejarea atingerii acestui obiectiv, legislația internă care reglementează o procedură de insolvență se aplică și în celelalte state membre, unde debitorul desfășoară activitatea, inclusiv creditorilor care nu au participat la procedură.
Cadrul Legal
Articolul 4 din acest regulament, intitulat „Lege aplicabilă”, prevede:
„(1) În absența unei dispoziții contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura [de insolvență], denumit în continuare «stat de deschidere».
(2) Legea statului de deschidere determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență. Aceasta determină în special:
[…]
(f) efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare;
(g) creanțele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului și regimul creanțelor născute după deschiderea procedurii de insolvență;
(h) normele care reglementează înregistrarea, verificarea și admiterea creanțelor;
[…]
(j) condițiile și efectele închiderii procedurii de insolvență, în special prin concordat;
(k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență;
[…]”
 
Situația de fapt:
ENEFI este o companie cu sediul social în Ungaria și care a intrat într-o procedură de insolvență în Decembrie 2012. Procedura principală a fost astfel deschisă în Ungaria, cu toate că ENEFI avea o filială și în România.
La scurt timp după deschiderea procedurii insolvenței, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov (”DGRFP”) a fost notificată asupra deschiderii procedurii insolvenței societății ENEFI și, în Ianuarie 2013, DGRFP-ul a  depus cereri în procedura de insolvență, cu privire la două creanțe. Cu toate acestea, cererile nu au fost luate în considerare din cauza faptului că DGRFP-ul nu a plătit taxele aferente depunerii unor astfel de cereri și nu a respectat termenele de depunere a cererilor.
Câteva luni mai târziu, deși procedura insolvenței debitoarei ENEFI era încă în desfășurare, DGRFP Brașov a emis o Decizie de impunere privind o datorie la plata TVA-ului. Cu toate acestea, în niciun caz, DGRFP nu a depus cererile de admitere a creanțelor în legătură cu respectiva creanță, din Decizia de impunere. În august 2013, DGRFP Brașov a emis un titlu executoriu împotriva acesteia, iar ulterior a început procedura de executare silită.
ENEFI a introdus o contestație la executarea silită pornită în România, arătând că, potrivit legilor din Ungaria, orice cerere depusă în cursul procedurii de insolvență, care nu a fost admisă, conduce la decăderea creditorului din a-și putea recupera respectiva creanță. ENEFI a aplicat legislația din Ungaria cererii de creanță depuse de DGRFP Brașov, în baza Art. 4 din Regulamentul 1346/2000 privitor la procedurile de insolvență (”Regulamentul Insolvenței”), care prevede că ”legea aplicabilă procedurilor de insolvență și efectelor acestora va fi aceea a Statului Membru pe al cărui teritoriu au fost deschise respectivele proceduri”.
Întrebarea adresată CJUE a fost, așadar, dacă un creditor nu a luat parte la procedura principală de insolvență, dar care, apoi, încearcă să realizeze o creanță împotriva aceluiași debitor în alt Stat Membru, se va aplica legislația internă, aplicabilă procedurii principale, pentru a bloca urmărirea creanței, și a suspenda executarea somației? 
Decizie
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost de acord cu argumentele ENEFI și a susținut faptul că Art. 4 din Regulamentul Insolvenței trebuie interpretat în sensul aducerii, în domeniul de aplicare, tuturor prevederilor interne din Statul Membru în care a fost deschisă procedura, care reglementează pierderea dreptului creditorilor de a-si urmări creanța.
Pentru a ajunge la această concluzie, CJUE a arătat faptul că Art. 4 prevede, în mod special că legea internă aplicabilă procedurii principale determină tratamentul aplicabil cererilor de creanță, depunerii, verificării și admiterii acestora, cât și efectele și drepturile creditorilor după închiderea procedurii. Aceste prevederi, ar deveni, cumva redundante, dacă efectul depunerii unei cereri în afara procedurii de insolvență nu ar fi, de asemenea, reglementat de aceleași prevederi ca în Statul Membru unde s-a deschis procedura principală. 
Mai mult, CJUE a reținut următoarele: dacă legislația internă nu s-ar aplica în acest mod, creditorii vor avea posibilitatea de a alege să-și revendice creanțele după ce procedura de insolvență s-a închis, ceea ce ar conduce la un tratament inegal între creditori, și, mai mult, ar zădărnici orice încercare a societăților debitoare de a-și restructura pasivul.
Mai mult interes trebuie acordat observației CJUE conform căreia natura fiscală (bugetară) a creanței urmărite nu a avut nicio legătură cu răspunsul la prima întrebare. 
La nivel practic, acesta este un memento util al aplicării Art. 4 și al necesității ca toți creditorii să aiba în vedere prevederile adecvate la depunerea cererilor de creanță, când se confruntă cu o insolvență într-un alt Stat Membru. 
 

Inapoi